Când nu am încredere …

we-transform-sadness-into-hopeÎntr-o lume în care se vorbește mereu, mereu și mereu despre a avea încredere, despre a avea încredere în tine în primul rând, doar gândul că nu am încredere mă îngrozește! Mă simt ascuns într-un colț al unei copilării triste, un colț al unei copilării despre care nu vreau, deloc, să-mi amintesc. Praful mă acoperă, întunericul mă ascunde, timpul se oprește … Și stau și aștept ca lumea să mă ignore. Să nu mă observe, să nu mă arate cu degetul. Pe mine, singurul om din lume care nu are încredere în el. Așa mă simt. Așa mă imaginez. Așa trăiesc. Un ceas de perete, despre care nu aveam habar că există, îmi amintește că timpul trece și că nu are nicio intenție să se oprească. Copilul din mine se ghemuiește și mai mult așteptând să fie luat în brațe, înțeles, iubit, de niște părinți care au plecat demult și nu se mai întorc. Părinți care nu au apucat să-și ia rămas bun. Dar el, copilul, așteaptă, încă … Și va aștepta toată viața. Va aștepta un ”rămas bun” înecat în lacrimi. Camera copilăriei este pustie. Pereții sunt goi. Camera este prea mare, colțul meu este prea mare. Sau eu sunt prea mic? Este întuneric …Lumina a renunțat demult să mă descopere.  Are lucruri mult mai importante de făcut. Undeva, cred, este ceasul care mă sperie și el. Nu-l văd, dar îl aud. Fiecare secundă pe care o bate este plină de lacrimi și doare.  În colțul meu simt că și praful râde de mine și mă rănește.  Mă doare orice mișcare, orice respirație, orice bătaie a inimii, orice gând. Mă doare și plâng … Cu un mare efort întind mâna și vrea să prind. Ceva. Orice ar putea să mă aline. Dar nu e nimic. E doar aerul care râde și el de mine.

Într-o lume în care se vorbește mereu, mereu și mereu despre a avea încredere, despre a avea încredere în tine în primul rând, sunt singurul om care nu are încredere … Și nu pentru că nu vreau, nu știu sau nu pot. Ci pentru că mă doare. Mă doare pentru că sunt om. Pentru că așa am fost creat. Cu durere și suferință, mai mult decât bucurie și speranță. Pentru că sunt mult mai sensibil la tristețe decât la bucurie. Așa sunt eu. Chiar dacă mă doare, chiar dacă sufăr. Un gând bun, o vorbă frumoasă, un citat celebru nu mă vindecă și nu mă descoperă. Și nu-mi întinde mâna să mă ajuți pentru că este întuneric și nu o văd. Și chiar dacă aș vedea-o nu aș putea să mă mișc. Pentru că mă doare. Întinde mâna și apucă-mă! Trage-mă din colțul meu, din întunericul meu, chiar dacă mă supăr pe tine pentru că mă doare! Chiar dacă mă zbat! Chiar dacă mă opun! Luptă-te pentru mine! Pentru copilul orfan din mine care își va aștepta mereu părinții să se întoarcă pentru a-și lua ”rămas bun”!

PS. Dacă din întâmplare ești și tu singurul om din lume care și-a pierdut pentru o clipă încrederea în el, nu te speria. Doar strigă … pentru că, cineva, cu siguranță, în întuneric, te va auzi și te va smulge din colțul tău!

3 Comments

  1. Cuvintele de mai sus ma distrug. Ma gadesc intr-o stare deplorabila momentan… Multumesc ca ma faci sa simt ca nu sunt singurul…..

  2. Și eu îți mulțumesc pentru sinceritate. Reacția ta este un strigăt (nu știu dacă este primul), dar este singura modalitate de fi găsit …

  3. Alex

    Ar mai fi o solutie; mai definitiva, mai profunda, mai la indemana: solutia crestina. Asta cu conditia sa fie luata cu adevarat in serios. Vorbesc din experienta proprie in amblele instante ale luptei asa de elocvent si frumos descrise de Mihai. Vorbele pot zidi, nu trebuie in mod necesar sa distruga Cris; cauta-le unghiul de speranta.

comentariu ...